[ad_1]
Osul mandibular este o componentă importantă a extremității cefalice, care are un rol unic în sistemul digestiv, vorbire și estetica feței. Fracturile mandibulare sunt printre cele mai frecvente leziuni traumatice ale regiunii maxilo-faciale.
Chiar dacă modalitățile de tratament sunt bine stabilite și se practică de mult timp, lipsa tratamentului și complicațiile postoperatorii pot scădea calitatea vieții pacientului.
Fracturile mandibulei au multe etiologii diferite, cum ar fi violența interpersonală, accidentele de circulație, rănile prin împușcare, accidentele sportive, accidentele de muncă și căderile.
Etiologia fracturilor mandibulare variază de la cultură la cultură, precum și în funcție de starea socio-economică a regiunii. În țările dezvoltate, accidentele rutiere și sportive sunt principalele cauze ale fracturilor mandibulare, în timp ce în țările în curs de dezvoltare și în zonele rurale, violența interpersonală, rănile prin împușcare și căderile sunt mai frecvent cauzatoare de aceste fracturi.
Mandibula este împărțită în mai multe zone diferite, precum: simfizară, corp, proces alveolar, unghi, ram, proces coronoid și condil. Zonele cele mai frecvent fracturate sunt condilul, corpul și unghiul mandibular.
În momentul producerii unei fracturi mandibulare, pacientul poate experimenta:durere, parestezie a mentonului (prin afectarea nervului mentonier, o ramură terminală a nervului alveolar inferior), malocluzie, trismus, leziuni dentare, mobilitate anormală, prezența plagilor.
Mandibula trebuie evaluată cu atenție prin palpare extraorală. Trebuie verificate contururile mandibulare, cum ar fi ramul, marginile laterale și inferioare, zona de simfiză, precum și continuitatea osului mandibular. Mișcările fragmentelor pot fi evaluate prin palpare bidigitală. Eventualele echimoze și crepitații trebuie descoperite.
De asemenea, condilul trebuie evaluat prin palpare pentru a verifica dacă se află sau nu în fosa articulară. Lacerarea mucoasei, sângerarea orală, echimoza și hematoamele sublinguale trebuie verificate prin inspecția intraorală. Examinarea ocluziei, inclusiv a dinților cu mobilitate, fracturați sau lipsă, trebuie efectuată cu atenție.
Diagnosticul trebuie confirmat prin radiografii și alte investigații imagistice suplimentare, atunci când este cazul.
Tratamentul poate fi chirurgical sau ortopedic, în funcție de gravitatea traumatismului produs.
Prin tratamentul ortopedic, se aplică la nivelul cavității orale, ligaturi interdentare și/sau intermaxilare din sârmă, prin care se urmărește reducerea liniei de fractură și refacerea fizionomică și funcțională a etajului inferior al feței. Tratamentul chirurgical este indicat atunci când fracturile au disclocare mare, sunt vechi și constă în realizarea osteosintezei cu plăcuțe și șuruburi.
Post-operatoriu, pacientului i se vor prescrie antiinflamatoare, antialgice și antibiotice. De asemenea, trebuie urmată o igienă orală consecventă și corectă, se vor efectua clătiri cu soluții antiseptice și se va menține un prișniț local.
Întârzierea fixării mandibulei fracturate crește riscul de complicații, dar complicațiile neurologice sau alte probleme, cum ar fi blocarea căilor respiratorii, pot face acest lucru inevitabil.
Dacă există fracturi bilaterale ale corpului la nivelul mandibulei sau fracturi condiliene, există riscul afectării căilor respiratorii, deoarece musculatura trage segmentul mandibular distal înapoi, permițând limbii să obstrucționeze orofaringele. De asemenea, pot exista leziuni ale nervilor.
Alte complicații ce pot apărea sunt: plăgile prezente se pot suprainfecta, vindecarea poate fi întârziată, imposibilitatea realizării unei ocluzii fiziologice, o consolidare vicioasă. Implicațiile psihologice ale traumei faciale sunt de așa natură încât riscul tulburării de stres posttraumatic este crescut în această afecțiune.
[ad_2]
Source link
