clinica stomatologica în Giurgiu

Nicky

[ad_1]

Coroane dentare din zirconiu anatomic


Coroane dentare zirconiu anatomic au fost facute în grupuri de câte 3-4 elemente.


Pacientul s-a prezentat pentru reabilitarea întregii danturi.

Ni s-a solicitat ameliorarea ocluziei, a culorii și a formei diților respectivi.

Reconstrucțiile protetice mari, cum este aceasta, presupun realizarea riguroasă a etapei de documentare, după care – analiza minuțioasa a datelor și expunerea cât mai amplă a alternativelor astfel încât pacientul să poată lua o decizie informată. 

Alternativa aleasă, în cazul prezentat, a fost cea a protezării prin coroane de acoperire din zirconiu anatomic pe propriile bonturi în zona frontală și pe implanturi dentare în zona laterală.

În etapa preprotetică au fost oinserate implanturile dentare, refăcute tratamentele de canal, acolo unde a fost necesar, realizarea de RCR-uri din zirconiu și refaceri ale bonturilor protetice.

Etapele clinice de realizare a coroanei din zirconiu:

 Preparația coroanei dintelui

Are ca obiectiv obținerea unei figuri geometrice neretentive în sens cervico-ocluzal. Coroana proprie a dintelui, preparată cu forma caracteristică fiecărui dinte, este numită „bont dentar”. Configurația secțiunii transversale, la orice nivel, se înscrie în cea a zonei de colet. Trunchiul de con (apropiat de cilindru) cu baza mare orientată cervical reprezintă forma neretentivă.

Fața ocluzală a coroanei dintelui este redusă aproximativ 1,5 mm, cu respectarea morfologiei. Fețele laterale sunt orientate prin șlefuire ușor convergente ocluzal, cu aspect plan. Diametrul maxim al preparatiei este situat subgingival.

Tehnici pentru prepararea coroanei dentare:

1) Tehnica clasică – utilizează instrumentarul abraziv diversificat din punct de vedere al formelor și dimensiunilor

Instrumentarul este reprezentat de:

  • discuri plane, concave, convexe, active pe o față, pe doua fețe sau pe muchie;
  • pietre în formă de roată de moară sau carborund (Hetless) sau diamantate de 10mm diametru, fixate la piesa dreapta;
  • pietre cilindrice sau con intors diamantate montate la piesa dreapta sau in contraunghi.

2)Tehnica modernă – utilizează instrumente abrazive diversificate din punct de vedere al formelor și dimensiunilor.

Instrumentarul este reprezentat de freze diamantate de forme cilindrice și cilindro-conice

Prepararea unui molar

Faza I

Șlefuirea fețelor proximale.

Metoda clasică

Se acționează asupra fețelor proximale care se șlefuiesc pentru a deveni paralele cu axul dintelui și totodată tangente la colet.

Instrumentarul utilizat:

  • discuri abrazive, fixate la piesa dreaptă, care pot fi plane, active pe o singură parte atunci când există dinți vecini ce trebuie menajați sau active pe ambele părți, utilizate când se desfiintează punctele de contact prin tăiere în felie. Discurile pot fi impregnate cu praf de carborund, diamantate sau tip Horico;
  • discuri speciale, abrazive, concave, active pe fața lor mezială sau abrazive, convexe, active pe fața distală. Cu discurile concave se șlefuieste pe fețele distale ale dintilor laterali, iar cu cele convexe pe fețele lor meziale.

Se cunosc două tehnici de șlefuire a fețelor proximale:

  • Când exista punct de contact. 

În acest caz se folosesc urmatoarele metode:

 Se utilizeaza discul activ pe o parte (Horico), care se introduce la nivelul punctului de contact, dinspre ocluzal spre spatiul interdentar și cu mișcări rotatorii, cu înaintare spre colet, se caută să se învingă punctul de contact, în mod progresiv.
Pericolul metodei constă în posibilitatea deraparii discului cu lezarea părților moi.
Evitarea acestui accident se face printr-un sprijin puternic, adecvat, al mâinii operatorului pe arcada dentară și, eventual cu un ajutor care îndepartează și protejeaza buzele, obrajii, limba și planșeul – cu oglinda dentară sau cu apărătoare specială.
Este necesar să se cunoască direcțiile posibile ale derapării, în raport cu hemiarcada la care se lucrează.
Dupa ce s-a creat un spațiu minim prin depășirea punctului de contact spațiul se poate largi cu ajutorul unui disc de o grosime mai mare, cum este acela de carborund;

O altă modalitate de suprimare a punctului de contact este metoda secțiunii în felie (slice-cut), contraindicată de Körber, pentru unele pericole pe care le prezinta, dar utilizată de alți autori.
Instrumentele folosite sunt discul diamant abraziv pe muchie sau discul de carborund, abraziv pe ambele fețe.
El se aplică aproape de marginea suprafeței ocluzale, într-un plan paralel cu axul dintelui, astfel încât întreaga grosime a instrumentului să patrundă dinspre ocluzal în interiorul perimetrului dentar, dar tangent la colet.
Poziția corectă se obține printr-o inclinație corespunzatoare în direcția de actiune a discului.
Se sectionează o porțiune din dinte, care cuprinde și convexitatea maxima a punctului de contact cu dinții vecini.
Se va avea în vedere să nu se cadă în interiorul perimetrului radicular, deoarece, în acest caz, pragul creat este aproape imposibil de corectat. Șlefuirea se perfectează prin mișcări verticale, dinspre colet spre ocluzal, asociate cu mișcari de rotatie, în jurul axului sagital al piesei, înspre vestibular și înspre oral, pentru a se evita astfel crearea de praguri la colet și a se face totodată netezirea muchiilor latero-proximale.

Dificultăți în suprimarea punctelor de contact:

În majoritatea cazurilor, menținerea discului paralel cu axul dintelui este dificilă, mai ales, la nivelul molarilor inferiori datorită înclinărilor spre mezial sau distal ale acestor dinți.

Posibilități de remediere:

  • se poate folosi piesa în contraunghi cu mandrin scurt, dar care este greu și nesigur de manevrat;
  • se pot utiliza discuri concave sau convexe, atunci când le avem la dispoziție;
  • se mai poate întrebuința, la nivelul mandibulei, o piesă dreaptă modificată, cu o ușoară angulație terminală care permite, în condiții mult mai bune, accesul interdentar în concordanță cu axul dinților ce urmează să fie preparați; 

Când nu există puncte de contact.

Când lipsesc dinții vecini sau se află la o oarecare distanță, șlefuirea este mult ușurată; fețele proximale fiind ușor abordabile se face abrazarea lor cu discuri sau pietre cilindrice adecvate.

Metoda modernă

Șlefuirea fețelor proximale se poate efectua cu viteze înalte cu un diamant conic subțire sau diamant flacără, pornind dinspre lingual și dinspre vestibular spre punctul de contact, care se desființează cu mișcări de ferestruire, cu grijă de a nu leza dinții vecini.

După Johnston, obiectivele șlefuirii proximale sunt:

  • Paralelizarea fețelor mezială și distală cu axul de inserție al coroanei de înveliș, pentru a contribui la retenția acesteia;
  • Crearea unui spațiu suficient de mare, pentru a asigura rezistența microprotezei, conferindu-i o grosime corespunzătoare;
  • Un acces interdentar nestânjenit, în vederea rotunjirii muchiilor și pentru prepararea eventualelor șanturi, casete etc.;

Pericolul șlefuirii prin metoda modernă constă în coincizarea exagerată a preparației, cu pierderea retentivității și a lezării dinților adiacenți, ceea ce, de altfel, se poate întampla dacă nu se acordă suficientă atenție și în cazul șlefuirilor după procedeele clasice.

Particularități în șlefuirea fețelor proximale.

Prepararea lor poate să prezinte urmatoarele aspecte:

  • În cazul dinților scurți, fețele proximale se șlefuiesc cât mai paralele între ele, pentru a mări retenția coroanei;
  • În cazul dinților înalți, ele se pot pregăti ușor convergente spre ocluzal;

Dacă s-a creat un prag accidental, se încearcă o reconstituire printr-o obturație proximo – ocluzală de amalgam, acționându-se cu un disc Horico plasat subgingival de prag, prin șlefuire în direcție cervico – ocluzală.

Dacă pragul nu se poate corecta cu discul, se va șlefui cu o piatră diamantată flacără, care va fi deplasată de-a lungul pragului, până la nivelarea lui. Este de dorit să nu se producă asemenea accidente, deoarece de cele mai multe ori, corectarea pragului este extrem de dificilă sau chiar imposibilă.

Controlul șlefuirii fețelor proximale se efectuează astfel:

  • cu latul sondei, de la colet către ocluzal, pentru a se constata lipsa de retentivități;
  • se examinează profilul bontului cu oglinda, pentru a controla forma deretentivizată a pereților proximali;
  • se controlează fețele proximale pentru a constata daca dinții vecini nu sunt afectați de carie. 

Faza II

Șlefuirea suprafeței ocluzale

Din suprafețele ocluzale se reduce un strat uniform de substanță dentară, de o grosime egală cu aceea pe care urmează s-o aibă capacul coroanei.

Körber dă următoarele valori pentru grosimea fețelor ocluzale coronare:

pentru cape din zirconiu acoperite cu straturo de ceramică,

  • în cazul realizării unui relief ocluzal dinamic este necesar să se îndepărteze 1 mm;
  • când o suprafață ocluzală statică urmează să fie funcțională prin șlefuiri în cavitatea bucală este nevoie să se asigure o grosime de 1 – 1,5 mm;

pentru zirconiu anatomic,

  • se realizează o grosime de minim 1 mm, ideal se indică 1,5 – 2 mm.

Se recomandă ca preparațiile pentru microproteze de înveliș din zirconiu anatomic să prezinte un spațiu față de antagoniști de circa 2mm, pentru a permite eventuale echilibrari ocluzale efectuate în cavitatea bucală și pentru a avea suficientă rezistență la abraziune.

În general, șlefuirea se face urmărind relieful ocluzal și nu în suprafață plană. Atât la dinți cu pulpă vitală cât și în cazul dinților devitali, șlefuirea trebuie să ducă la îndepartarea unui strat egal de substanță dentară de pe toată suprafața, care își va păstra astfel o configurație asemănătoare celei inițiale (Costa).

Dupa Jüde, trebuie utilizată o piatră de șlefuit piriforma care, prin forma ei, corespunde unghiul dintre cuspizi si fisuri.

La un dinte vital acest mod de șlefuire este justificat de protejarea organului pulpar care trebuie să păstreze un perete parapulpar protector de o grosime egală față de pulpă, în toate punctele sale.

La un dinte devital, justificarea este aceea de a nu se face o ablație prea mare de substanță și, totodată, de a se obține o suprafață ocluzală turnată, de o grosime egală în toate zonele sale ( Shilling – Burg ).

Metoda clasică

Cu o piatră în formă de roată de moară din carborund (Hetless) sau diamantată, de 10 mm diametru, fixată la piesa dreaptă, sau mai bine, cu freze cilindrice diamantate, se actionează asupra versanților suprafețelor ocluzale, la viteze convenționale, urmărindu-se obiectivele șlefuirii amintite.

Deși în conduita clasică se începe șlefuirea ocluzal, pentru considerentul de a se reduce prin aceasta înalțimea fețelor proximale și vestibulo–orale, Körber recomandă să se înceapă cu separația, justificând că după înlăturarea punctelor de contact pregatirea ocluzală se face mai usor, evitandu-se pericolul de atingere a dinților vecini. De altfel, nu există o indicație absolută asupra succesiuni celor doi timpi – separarea / reducerea suprafeței ocluzale – aceasta putandu-se face după preferințele școlii respective sau după experiența practică a specialistului.

Metoda modernă

Autorii de școală americană recomandă ca pe suprafața ocluzală care urmează să fie șlefuită să se realizeze cu viteze înalte și diamant conic rotunjit sau fisura conică, șanțuri pentru orientarea șlefuirii în profunzime. Diferențele de nivel rezultate în urma trasării acestor repere se netezesc, respectându-se totodată cele mai importante contururi cuspidiene și fisurale.

Dupa Johnston se șlefuiesc întai fosetele și șanțurile, cu o fisură, ca apoi să se reducă suprafața ocluzală în întregime. Pentru a asigura spațiul necesar față de antagoniști trebuie marcate, în timpul cinematicii, zonele de contact funcționale. În situatia unor dinți aflați în versiune și care nu intră în relații ocluzale în totalitate, șlefuirea se face numai în locurile care intră în contact sau care se găsesc doar la 1 mm distanță de dintele opus.

Cu ajutorul turbinei, se poate prepara cu rapiditate orice suprafață dentară, cu precauțiile prezentate anterior.

Particularități în șlefuirea suprafeței ocluzale.

Orientarea șlefuirii, în cazul premolarilor și molarilor fără antagoniști, se face obișnuit în raport cu înălțimea la care se află dinții vecini. Când sunt prezente extruzii accentuate este indicat ca o dată cu șlefuirea să se corecteze și denivelarea planului de ocluzie, în consecință prepararea unor astfel de dinți pretinde o prealabilă depulpare ca să se poată reduce din înalțimea bonturilor atât cât este necesar față de nivelul dinților vecini și, totodată, pentru a asigura spațiul corespunzător grosimii ocluzale a coroanei.

Controlul șlefuirii suprafeței ocluzale se efectuează după urmatoarele criterii:

  • pentru orientare asupra profunzimii preparării se fac controale radiologice pe baza cărora se pot aprecia conturul și dimensiunea camerei pulpare;
  • controlul șlefuirii sub aspectul distanței de antagoniști se poate face cu hârtie albastră, de 0,25mm, care, împăturită în 3,4 sau chiar în 6 și interpusa intre arcadele dentare marchează punctele reliefate care mai necesită să fie șlefuite;
  • se mai poate folosi și o placă de ceară transparentă încălzită, care este strânsă între dinți, în ocluzie de intercuspidare maximă. După răcirea și îndepărtarea plăcii, se observă, prin transparență, zonele unde stratul de ceară este mai subțire, ceea ce denotă un insuficient spațiu la nivelul respectiv;
  • controlul șlefuirii trebuie efectuat nu numai în intercuspidare maximă ci și în mișcarile de lateralitate și de propulsie, cu scopul de a asigura un spațiu suficient între suprafața șlefuită și dinții antagoniști în cursul mișcărilor. 

Faza III

Șlefuirea fețelor vestibulară și orală

Metoda clasică

Folosind viteze și instrumentar convențional prepararea se desfășoară conform succesiunii următoarelor manopere:

  • se șlefuiesc fețele vestibulară și orală cu pietre roată, Hetless sau diamantate, de 1-1,5 cm. diametru, fixate la piesa dreaptă.
  • cu pietrele roată se suprimă numai convexitățile mari, situate la nivelul ecuatorului dintelui;
  • în continuare, fețele vestibulo–orale se șlefuiesc cu pietre de formă cilindrică, sprijinite vertical și paralel cu axul dintelui respectiv;
  • șlefuirea cu pietre cilindrice din carborund și diamantate se face începandu-se cu forme mari și continuând cu pietre de diametre din ce în ce mai mici, spre a avea acces cât mai aproape de dinții vecini și de colet;
  • fețele vestibulo–orale se mai pot șlefui și cu pietre în formă de con invers, active atat pe bază cât și pe fețele laterale.
  • folosind o piatră con invers, activă pe bază, de dimensiune mică, fixată la piesa în contraunghi și sprijinită pe fața vestibulară, se poate prelungi șlefuirea până la marginea gingivală și chiar cu 0,5mm în interiorul șanțului gingivo–parodontal, fără a produce leziuni ale parodonțiului marginal;
  • fețele vestibulo–orale șlefuite, trebuie să fie în final paralele cu axul dintelui.

Metoda modernă

Pentru reducerea convexităților vestibulare și orale mari se poate utiliza inițial metoda clasică descrisă anterior, urmând ca șlefuirea să continue cu turbina, cu instrumentar specific vitezelor înalte. Körber recomandă ca atunci când se lucrează cu turbina să se folosească pietre cilindrice cu baza inactivă, sub răcire cu apă, iar direcția spre care se șlefuiește să fie în sens opus față de rotația instrumentului care trebuie doar să atingă gingia, foarte ușor, prin intermediul bazei lustruite, inactive. În cazul în care exista un acces liber la dinte, sau când dintele este un stâlp de punte izolat, se poate combina faza a III-a cu faza I.

Shillingburg propune schițarea unui șant de conducere axial, pe suprafața cea mai mare, așa cum ar fi la mandibulă peretele vestibular, iar la maxilar cel oral; când coroana urmează să fie element de agregare într-o punte de întindere mai mare, autorul realizează două șanțuri (pe fața vestibulară și pe cea orală) pentru a impiedica tendința de dislocare meziodistală a coroanei.

Johnston dă indicația ca fețele concave orale să fie șlefuite cu pietre mici rotunde, în scopul realizarii unei profunzimi uniforme, iar jumătatea spre ocluzal să aibă, în urma preparării, o formă asemănătoare cu conturul normal.

Faza IV

Rotunjirea și finisarea muchiilor

În această fază se fac netezirea și rotunjirea muchiilor rezultate la trecerea între fețele proximale și cele vestibulo–orale. Se utilizează pietre con invers active, pe bază sau lateral ori discuri abrazive pe fața convexă sau pe cea concavă cu care se acționează asupra muchiilor M-V, M-O, D-V, D-O, pentru muchiile M-V si M-O piatra con invers sau discul convex, active pe bază, pentru muchiile D-V si D-O pietre con invers sau discuri concave active pe suprafața laterală.

Metoda clasică

Utilizează viteze convenționale, pietrele con invers, discurile convexe sau concave. De notat că în funcție de direcția de introducere a instrumentelor în cavitatea bucală se folosește conul invers activ pe bază pentru zonele de trecere meziale și conul invers activ pe suprafața laterală pentru zonele de trecere distale. Johnston dă explicații suplimentare asupra necesității rotunjirii muchiilor cu freze, pietre – diamantate sau discuri de hârtie, pentru că astfel grosimea turnăturii să fie egală peste tot și să se poată adapta la configurația marginii gingivale.

Metoda modernă

Dupa Johnston rotunjirea unghiurilor se poate face la început cu viteze și instrumente abrazive convenționale trebuind să fie completate la viteze înalte, cu pietre cilindro–conice rotunjite la varf, la piesa contraunghi. De cele mai multe ori aceasta fază se poate efectua de la început cu turbina.

Este important ca pietrele diamantate să aibă un diametru suficient de mic ca să pătrundă în spațiile interdentare și să fie suficient de lungi pentru a ajunge cu ele la nivel cervical, fără a fi impiedicate de suprafatța ocluzală.

Faza V

Șlefuirea la nivelul coletului

Reprezintă momentul critic al prepararii bontului. Configurația ”limitei de preparație” va fi aleasă în funcție de tipul de microproteză care urmează să fie aplicată.

Posibilități de preparare la nivelul limitei cervicale.

După Johnston, preparația cervicală se poate prezenta sub următoarele aspecte:

  • poate fi cu o terminație nedefinită subgingival, sub formă de „pană” ca în cazul preparației tangențiale, dupa Körber;
  • poate avea o forma de „daltă în unghi ascuțit” care se realizează adeseori lingual și proximal, cu rezultate satisfăcătoare;
  • se poate prezenta ca o „daltă în bizou”, folosită acolo unde se impune o șlefuire mai profundă ( de exemplu, în cazul prezenței unei carii);
  • preparația mai poate fi realizată cu „prag”- în unghi drept, ascuțit sau obtuz – simplu sau bizotat. Pragul poate fi schițat de jur împrejur sau numai parțial – vestibular – ori vestibular și oral, depinzând de tipul microprotezei cât și de situația clinică a cazului respectiv;
  • poate avea și forma „escavată” (vest), denumită „en congé”.

Shillingburg este adeptul unei limite de preparație verificabilă cu precizie atât în amprentă cât și pe model, premise indispensabile pentru obținerea unei turnări care să se adapteze cu exactitate la nivelul coletului.

În opinia noastră, prepararea cu prag complică amprentarea, adaptarea si inserția microprotezei.

Totodata Shillingburg arată că așa numita preparație tangențială nu este indicată întrucat obligă la modelarea unor margini coronare subțiri, în lamă de cuțit care, nefiind suficient de rezistente, se pot sparge sub acțiunea forțelor masticatorii.

În consecință, o serie de autori recomandă ca limitele preparației să permită pe cât posibil încastrarea marginii microprotezei în profunzimea smalțului, ceea ce pare că se realizează, în mod satisfăcător prin preparația escavată (en congé).

Preparațiile cu prag se pot efectua cu diferite tipuri de pietre sau freze, la turații convenționale sau cu turbina. Forma definitivă se perfectează la turație mică, iar finisarea se recomandă să fie făcută cu instrumente de mână.

Situarea limitei preparației.

Limita cervicală a preparației poate fi situată subgingival sau la nivelul marginii libere gingivale.

În general, se admite că plasarea subgingivală a preparației satisface principiul parodontoprofilactic, mai puțin pe cel carioprofilactic și deloc pe cel fizionomic. În opozitie cu tendințele existente în trecut, ca marginile coroanelor de înveliș să pătrundă cât mai mult posibil subgingival, conceptele actuale sunt în căutarea unor tehnici și metode diversificate care urmăresc ca, în raport cu prioritatea obiectivelor urmărite, să se realizeze și forma preparației.

Școlile de stomatologie europene utilizează, de la caz la caz, situarea subgingivală sau supragingivală a limitei preparației.

În alegerea nivelului de plasare a marginii microprotezei nu trebuie să existe idei preconcepute, aceasta făcându-se individualizat, în funcție de vârsta pacientului, de starea sănătății sale parodontale și de necesitățile fizionomice.

Pentru realizarea unei pătrunderi subgingivale a marginii coronare, se face netezirea muchiei de smalț de la nivelul festonului gingival – rezultată în urma șlefuirii fețelor laterale.

De asemenea, în raport cu adâncimea fundului de sac gingival, se șlefuieste cu 0,5-1mm în profunzime, de jur împrejur sub jet puternic de apă, pentru îndepărtarea festonului gingival.

Instrumentul abraziv trebuie deplasat paralel cu axul dintelui – în mișcare continuă – ca să nu se formeze șanturi verticale; în această fază se înlatură și eventualele praguri subgingivale.

Adeseori, înainte de șlefuire, ca măsură pregătitoare se aplică inele elastice, fire subgingivale de retracție, impregnate cu  substanțe vasoconstrictoare, cu scopul îndepărtării marginii gingiei.
În legatura cu prepararea coletului s-a mai preconizat să se realizeze nu numai o linie de demarcație ci chiar o suprafață de 1-1,5mm lățime, care să facă mai retentivă baza cilindro-conică a bontului (Costa).
Reamintim că bontul preparat trebuie să aibă aceeași formă pe care o are și secțiunea dintelui respectiv la nivelul coletului, știut fiind că fiecare are forma sa proprie, ovală, circulară sau trapezoidală.

Referitor la pătrunderea subgingivală a marginilor coroanelor, Richter, într-o cercetare clinică efectuată într-un timp mai îndelungat pe un număr mai mare de pacienți, nu a putut constata o diferență semnificativă între plasarea subgingivală și supragingivală a marginilor microprotezelor. După autor este mai importanta adaptarea și finisarea marginilor coroanelor decat limita lor în raport cu festonul gingival.
În general, în scop parodontoprofilactic, se recomandă ca marginile microprotezelor să se situeze supragingival. Atunci când se urmăresc, însă mai ales retenția și stabilitatea coroanelor se preconizează extinderea lor subgingival ca să se mărească astfel suprafața de fricțiune între peretii bontului și microproteză.

Situarea subgingivală poate fi condiționată de prezența terenului cariogen sau de restaurări de dată mai veche, preexistente.

În literatura de specialitate se remarcă tendința de a se acorda rolul cel mai important perfectei finisări a marginilor coronare și într-o mai mică măsură nivelului la care se face plasarea acestora.

Considerăm, în contextul general al conceptelor actuale că, decât să se realizeze forme de praguri neadecvate, acolo unde nu este neapărat necesar, cu instrumentar impropriu, este mai important să se facă o șlefuire tangențială corectă cu netezirea circulară a crestei de smalț, după cum indică Ene Körber, sau o șlefuire „en congé”. De asemenea, trebuie să se urmareasca evitarea spinilor iritativi, cu posibilele lor influențe nocive asupra parodonțiului marginal, evitare realizabilă prin obținerea unor amprente perfecte a unei modelari și finisări corespunzatoare a marginilor coroanelor.

Prepararea la nivelul coletului în retracții gingivale.

În faza de preparare prin șlefuire la nivelul coletului se pot evidenția depresiuni cu apariția bifurcației interradiculare, ceea ce obligă la crearea unei prelungiri sub forma de șanț care să continue bifurcația pe fața respectivă a bontului coronar.

Nerespectarea acestei tehnici poate să ducă la confecționarea unei coroane care să treacă peste depresiunea interradiculară ca o coardă, fapt care determină o neadaptare a microprotezei la suprafața dintelui, expunând bontul la carie și descimentarea elementului protetic. Pentru remedierea unei astfel de situații se șlefuiește un șanț cu o piatră cilindro-conica, plasată cu vârful în bifurcație, cu mișcări verticale în axul de inserție al coroanelor.

După cum s-a vazut, asemenea șanțuri pot fi realizate și în lipsa depresiunilor radiculare, dacă se consideră că prin aceasta se măresc retentivitatea și stabilitatea microprotezelor.

Șanturile auxiliare pot fi făcute la nivelul dinților posteriori sau fisuri drepte sau conice, ele trebuind să fie paralele cu axul de inserție și să se termine aproape de linia cervicală.

Faza VI

Finisarea bontului

Se procedează la finisarea fețelor șlefuite, la suprimarea muchiilor coronare secundare și a acelora dintre suprafața ocluzală și cele laterale.

Finisarea se face cu pietre de dimensiuni reduse, cilindrice, diamantate, cu granulații foarte fine și cu discuri de hârtie. Muchiile secundare, neregularitățile și asperitățile se netezesc cu discuri de hârtie umezite, sub răcire cu apă.

Este contraindicată folosirea pastelor de lustruit, deoarece în urma pătrunderii lor în canaliculele dentinare nu se mai poate obține o buna degresare a bontului coronar în momentul cimentării.

Șlefuiri atipice pentru coroane de înveliș speciale.

În cazul dintilor scurți, la nivelul unghiurilor ocluzo–laterale este indicată menținerea angulației, spre deosebire de preparațiile obișnuite unde rotunjirea lor se impune;

  • La dinții scurți sub 5 mm, se recomandă ca, pe lângă realizarea unor fețe paralele, să se prepare și o cavitate ocluzală în formă de casetă, în care pătrunde un cep al coroanei de înveliș;
  • La dinții lungi și globuloși, precum și la dinții cu retracții parodontale accentuate, se recomandă coroane ale căror margini să se oprească la nivelul ecuatorului dintelui;

Pentru coroanele telescoape, dinții se șlefuiesc mai accentuat tronconic, pentru a crea spațiul necesar atât pentru capa care se cimentează pe bont, cât și pentru a doua coroană care, fiind solidară cu puntea, se inseră prin alunecare peste capă.

Controlul preparației bontului finit

– se face cu latul sondei de-a lungul tuturor fețelor urmărindu-se următoarele obiective:

– coincizarea să fie de 0,5mm, abia perceptibilă cu ochiul liber;

– circumferința subgingivală să urmeze conturul secțiunii transversale radiculare;

– fețele verticale să fie plane;

– perimetrul ocluzal să corespundă în mare traseului secțiunii transversale radiculare;

– perimetrul ocluzal să se înscrie în interiorul celui cervical;

– spațiul interocluzal să fie suficient de mare pentru grosimea coroanei.

Controlul deretentivizării

  • se ia perimetrul cu o sârmă de viplă maleabilă de 0,2mm diametru care se înfășoară la colet și, dacă poate fi ridicată cu ușurință, fără să întâmpine obstacole și deformări, se apreciază că forma preparației este corectă, lipsită de retentivități.
  • în cazuri speciale se ia o amprentă, se toarnă modelul, verificandu-se prin aceasta o serie de aspecte legate de corecta preparare a bontului. 

Șlefuirea bontului exclusiv cu turbina.

Dupa Körber, prepararea de tip tangential are loc în două faze:

  1. faza supragingivală 

În aceasta etapă este preparat dintele până la festonul gingival cu pietre diamantate lungi, ușor efilate.

Prepararea supragingivală se execută cu turbina în 3 timpi:

  • separarea: în cazul când se prepară un dinte care are un vecin cu punct de contact, se atacă dinspre vestibular și dinspre oral, prin insinuarea pietrei de șlefuit către spațiul interdentar, bineînțeles șlefuindu-se dintele aflat în curs de preparare, fără să se atingă vecinul. Dacă se prepară în același timp doi dinți alăturați, se trece piatra diamantată printre ei;
  • reducerea ocluzală: se utilizează pietre de șlefuit diamantate tronconice sau cilindrice, ori pietre lenticulare, cu care, prin mișcări de du-te-vino, alternativ spre vestibular și oral, după metodele deja descrise, se elimină suficient țesut dentar pentru obținerea distanței necesare față de antagoniști;
  • prepararea fețelor laterale: prin șlefuiri de jur împrejur, toate fețele laterale ale bontului dentar se prepară tangente la colet, ținandu-se cont și de gradul de convergență pe care trebuie să-l aibă în final. 
  1. faza subgingivală 

Cu o piatră fină, diamantată, efilată, extrem de subțire, având o parte activă de numai 2-3 mm se pătrunde subgingival circumscriindu-se coletul, sub acțiunea unui jet puternic de apă care îndepartează festonul gingival.

Faza se execută în cazul coroanelor cu pătrundere subgingivală. În situații de cariorezistență și un oarecare grad de insuficiență parodontală, se poate șlefui numai până la nivelul marginii gingivale conform preparării de tip excavat, prezentată anterior.


Pentru programări vă stăm cu drag la dispoziție, de luni până sâmbătă, de la 8.00 la 20.00, la numerele de telefon:


Telefon: +40722463368

Telefon: +40735498977

Telefon: +40314313113

Telefon: +40314212847

 Email

Website: www.draristide.ro


Adblock test (Why?)

[ad_2]

Source link